Observator.info

Actorii Teatrului de Stat din Arad au jucat, sâmbătă, piesa „Falsele Confidenţe”. Şi au jucat-o excelent! La distribuţie, scenografie, lumini, costume şi regie s-au ales cele mai bune soluţii. Excelentă ideea grădinii din fundul scenei, delimitată de sufragerie printr-o perdea transparentă, care a generat impresia de spaţialitate şi a creat două universuri de derulare a acţiunii. Pentru fiecare dintre cei nouă actori rolul s-a potrivit ca o mănuşă. Majordomii cinici şi blazaţi, intendentul amorezat peste măsură, logodnicul pensionar – dar conte, mama disperată să asigure fiicei o partidă bună, tânăra văduvă ahtiată după dragostea adevărată, notarul cerebral, curierul peltic, fiecare s-a remarcat prin personalitate şi prezenţă scenică denotând o mare poftă de joc. 

Piesa – jucată pentru prima oară la Arad în vara anului trecut - i-a avantajat. Scrisă cu mai bine de 270 de ani ani în urmă, este o comedie (deloc spumoasă, ci mai degrabă subtilă, care te pune pe gânduri) despre tema eternă a dragostei ce învinge, în cele din urmă, totul: interesele materiale, diferenţele de clasă, opoziţia familiei. Dialogul, prin vorbe, pauze, gesturi – redă felul cum îndrăgostiţii sunt mânaţi de prejudecăţi, iluzii, nesiguranţă. Autorul, Marivaux, a trecut de altfel el însuşi prin situaţii similare, însurându-se cu fiica unui celebru şi foarte bogat avocat, deşi el abandonase studiile şi se consacrase scrisului (o meserie uşoară, ar spune criticii, dar mai puţin bănoasă). Cine ştie dacă „Falsele Confidenţe” nu conţin, pe undeva, note de subsol din bagajul personal de amintiri al dramaturgului, care şi-a pierdut soţia la doar şase ani după nuntă... 

Oscar Haac spune că în centrul dialogului „ŕ la Marivaux”, stă uzul paradoxului creat de contrastul dintre ceea ce un personaj spune şi înţelege, ceea ce alt personaj pricepe, şi adevărul ştiut de spectatori. Jocul dintre aceste interpretări amuză şi stimulează audienţa şi în acelaşi timp dă ocazia de a analiza atitudini şi sentimente complexe.

Actorii arădeni au presărat dialogurile cu un joc scenic original – mult mai hazliu decât intriga, de altfel. Am remarcat în mod deosebit prestaţia a doi dintre protagonişti: Ioan Peter, în rolul unuia dintre majordomi, a făcut un rol mare, accentuat de mimica feţei în partea de final, când, retras într-un colţ de scenă, participa din afară la evenimentele pe care le instrumentase minuţios în prealabil; Zoltan Lovas a transmis publicului emoţia reuşitei sau nereuşitei planului periculos urzit pentru cucerirea inimii celei de care se amorezase nebuneşte şi pentru care a coborât de la statutul de domn la cel de intendent, şi-a pus în joc reputaţia şi credibilitatea. 

În „Falsele Confidenţe”, Marivaux a creat conversaţii subtile şi analize psihologice mai ales ale interacţiilor sentimentale. De altfel, este un stil propriu „patentat”: de aici numele de marivauder, marivaudage (La Harpe, 1799) dat schimbului de vorbe galante şi subtile destinate seducerii unei femei sau unui bărbat. 

La spectacolul de sâmbătă au asistat vreo  cincizeci de arădeni. Trist, dacă ne gândim că teatrul a fost pe trei sferturi neocupat (sugestiv gestul de final al lui Zoltan Lovas, care a salutat lojele de la etaj... goale, şi a îndemnat-o din ochi pe Carmen Butaru să facă şi ea o mică reverenţă în aceeaşi direcţie). Totuşi pozitiv, având în vedere că majoritatea publicului era adolescentin, iar aplauzele lungi de final au demonstrat că piesa i-a stârnit probabil apetitul şi pentru alte ieşiri la teatru.