Observator.info

Emil Şimăndan, cercetătorul revoluţiei arădene a făcut o descoperire care schimbă date din istoria locală: „Aradul a intrat în Revoluţie nu în 21 decembrie 1989, ci cu patru zile mai devreme – în data de 17!”
Andrei Ando, 08 ianuarie 2009 03:15

 — Domnule Şimăndan, aţi publicat volumul trei din „Întrebătorul din Agora” – singura lucrare monumentală despre revoluţia din Arad. Ce noutăţi aduce acest volum faţă de primele două?

— Sunt foarte multe noutăţi. Aş dori să fac câteva sublinieri înainte de a intra în conţinutul acestei cărţi masive. Cele trei volume pe care le-am scris despre Revoluţia română din decembrie 1989 de la Arad au însemnat pentru mine o muncă enormă, foarte grea, complexă, chiar dacă sunt un ziarist experimentat, cu o experienţă de peste 45 de ani în presa locală şi centrală. De ce a fost o muncă grea? Pentru că o asemenea cercetare jurnalistică, precizez jurnalistică şi nu judiciară, face parte din domeniul istoriei recente, imediate. Este o istorie pe care teoreticienii o consideră cam ultimii 30 de ani. După aceşti 30 de ani, conform legii arhivelor din România, istoricii, cercetătorii din România pot avea acces la documente secrete, care au fost clasificate, legate de un moment important sau mai dramatic al istoriei contemporane. Deci conform Legii Arhivelor, cercetarea documentelor Revoluţiei din decembrie 1989 se va putea face abia în decembrie 2019. Deci abia atunci când actualii revoluţionari sau participanţii la evenimentele dramatice din decembrie vor dispărea, vor trece în lumea umbrelor, alţii vor fi foarte bătrâni, alţii sclerozaţi, şi nu vor mai putea evoca cele trăite în 1989 nici obiectiv şi nici emoţional.

— Ce fel de documentaţie aţi folosit în elaborarea acestui documentar?

— În documentarea istoriei orale am stat de vorbă în trei etape cu revoluţionari şi participanţi la Revoluţie. Cu primii am discutat în 1990-1991: Valentin Voicilă, Dănilă Onofrei, Romeo Popa, Ovidiu Păiuş, Doru Miclea, Alexandru Gancea. Din rândul „forţelor de represiune” de atunci am stat de vorbă cu Mihai Cioflică (comandantul Miliţiei din Arad) şi cu căpitanul Mihail Iolu (din partea Gărzilor Patriotice). Aceştia au povestit spontan, sub impulsul evenimentelor, ceea ce s-a petrecut. Cu o a doua categorie am discutat în anii 1998-1999, când se apropia aniversarea unui deceniu de la Revoluţie. Aceşti revoluţionari, după zece ani, nu mai erau atât de spontani, de vii, au un mesaj elaborat, fiecare îşi elaborează o biografie, apelează mereu la martori. Dintre aceştia i-aş aminti pe Traian Timar (acum decedat), Gheorghe Curta, Moş Pintea, Iosif Attila Duka, Encev Boni, Ioan Bâtea, Viorel Lungu, Ofelia Călugăru, Ioan Trifa, Nicolae Ieran, Gheorghe Drăgan, Ioan Crâsnic, Ioan Vasile Pop, Ştefan Nicolin, col. Neculaie Diaconescu, col. Ioan Micu, col. Teodor Pantea, Cristian Moisescu, Ramona Pencea şi am primit şi relatările unor scriitori – Gheorghe Schwartz, Florin Bănescu, Dumitru Toma, Valer Mărginean, Lavinia Betea. A treia categorie de interlocutori cu care am stat de vorbă, la a 15-a comemorare a Revoluţiei din 1989, este şi mai îndepărtată oarecum de eveniment, a stilizat şi mai mult propriile relatări, deja au scăpări de memorie. Printre aceştia sunt Mircea Crişan, Maria Victora Taţiuc, Teddy Gurilă, Rodica Holocan, Eduard Hoffmann, Emil Telceanu, Ioan David. Aceste interviuri, relatări, însemnări, toate le-am pus cap la cap. Le-am ordonat în funcţie de zile, din 21 până în 25 decembrie şi pe ore. Le-am combinat, ca să obţinem o ordine cronologică. Cine este atent, poate constata cine cât de sincer a fost în relatările sale. A doua categorie de documente pentru a scrie această carte o formează documentele oficiale, concentrate în zece anexe, în care prezint misiunile şi acţiunile unităţilor militare arădene în decembrie 1989, respectiv misiunile UM 01380 Cetate în Timişoara, la Arad, la sediul Securităţii, la Aeroport, apoi misiunile şi acţiunile Gărzilor Patriotice, dar şi acţiunile USLA şi ale Grupei Antitero din Arad, ori confesiunile  unui ofiţer specialist în lupta antiteroristă la Aeroportul Arad. La acestea se mai adaugă anchetele celor două comisii senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, condusă prima de Sergiu Nicolaescu, iar a doua de Valentin Gabrielescu, comisie din care a făcut parte şi fostul senator UDMR de Arad, Hosszu Zoltan. Din aceste anchete am obţinut şi stenograma şedinţei de audiere a şefului Securităţii din Arad, Dumitru Răşină. Asemenea jurnale, documente, mi-au fost facilitate de coloneii în rezervă Ioan Memetea (acum decedat), Horea Gana, Vasile Heredea, Liviu Stranski, Florian Moş, Alexandru Bochiş – mă opresc aici, întrucât problemele sunt foarte sensibile şi obţinerea acestor documente se leagă direct de investigaţia jurnalistică. Am mai putea sublinia că aceste documente sunt primare, înainte de a fi copiate şi cosmetizate, stilizate, cenzurate. Sunt documente după jurnalele de luptă, aşa cum erau, originale.

— Revenind la întrebare: ce aduce nou acest al treilea volum, faţă de primele două?

— Este o sinteză a primelor două. Am eliminat partea introductivă legată de acel „comando” proiectat să se organizeze în noaptea de 21 decembrie la Opera din Timişoara, unde s-a constituit în 20 decembrie Frontul Democratic Român. Făceam atunci o legătură cu Aradul, pentru că o filială a frontului a apărut şi la Arad, constituită în piaţa din faţa fostului sediu al Comitetului Judeţean de Partid, în care vioara întâi a fost Valentin Voicilă. În schimb am introdus un capitol „Arad – repere istorice şi contemporane”, în care prezint foarte succint, sintetic, o trecere prin istoria acestui oraş şi judeţ, şi legăturile istorice şi contemporane ale Aradului şi Timişoarei. Motivez, prin asta, de ce psihologic arădenii gândeau similar cu timişorenii şi de ce arădenii au fost primii care au răspuns chemării „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”. Ajung în acest material până în imediata actualitate şi evoc, în final, ceea ce întreprinde Fundaţia din Arad a Revoluţiei din Decembrie 1989 pentru permanentizarea memoriei colective, prin acţiunile pe care le întreprinde în Piaţa Revoluţiei, devenind o „instituţie” de menţinere trează a ideii călăuzitoare în decembrie 1989, de unitate a Aradului, luptă pentru democraţie, răsturnarea dictaturii. Mai apare un capitol nou, de repere cronologice, naţionale şi locale, în care prezint cele mai semnificative momente ale desfăşurării evenimentelor şi locul Aradului. Apoi, în mod expres, prezint orele Revoluţiei la Arad, până în 22 decembrie, de unde continuă relatările propriu-zise ale participanţilor la Revoluţie. De asemenea, o noutate este anexa în care prezint acţiunile desfăşurate de unele subunităţi arădene la Timişoara, între 17-20 decembrie. Din relatări se poate trage o concluzie suprinzătoare: Aradul a intrat în evoluţia evenimentelor din decembrie 1989 în 17 decembrie şi nu în 21 decembrie! Deci cu patru zile mai devreme!

— Cum argumentaţi această afirmaţie, care poate da peste cap teoriile istorice legate de acest eveniment şi implicarea Aradului în Revoluţie?

— Nu cred că le dă peste cap, ci le completează. În noaptea de 17 decembrie, directorul Abatorului din Arad, primeşte un telefon de UM 01380 să pună imediat la dispoziţia armatei din Arad două camioane cu conserve şi semipreparate. Este trimis şeful aprovizionării, Eduard Hoffmann, să vadă ce se întâmplă, şi constată că nu are cheile de la magazie. Le spune ofiţerilor că trebuie adus magazionerul. Militarii însă nu mai aşteaptă şi se sparge magazia Abatorului din Arad, ticsind două camioane. În acea dimineaţă, în Abator, deja se ştie ce se întâmplase. De asemenea, familiile, vecinii, celor peste 280 de cadre care au plecat la Timişoara, au fost alarmate. Deci în Arad această măsură, luată ministrul Apărării, Milea, care a trimis trei sferturi din regimentul local la Timişoara, s-a cunoscut la toate nivelele, şi se discuta despre asta şoptit. În faţa Primăriei tinerii au început să se adune în grupuri încă din 19, 20 decembrie. Au apărut în data de 19 decembrie 1989 afişe în Piaţa Romană, la Palatul Cultural: „Criminalii la Timişoara”, „Jos Ceauşescu”. Asta dovedeşte că Aradul a fost pregătit din toate punctele de vedere să se alăture Timişorii. De asemenea, este un lucru foarte interesant, pe care ni-l relatează ing. Nicolin Ştefan, inginerul şef de la Orologerie. De ce a ieşit tocmai Orologeria şi nu UTA, Strungul, CPL – mari citadele muncitoreşti, şi a ieşit Orologeria, unde media de vârstă era 21 de ani?! Copiii de la Liceul Pedagogic făceau practică la Orologerie. Aveau un nivel de pregătire foarte mare. Din punct de vedere tehnologic, fabrica era nu la standarde europene, ci mondiale. Se făceau piese pentru sateliţi, rachete, centrala nucleară de la Cernavodă. Oamenii erau plătiţi foarte bine, aveau dublul salariului faţă de cei din alte fabrici. Ciocănarii de la Vagonul, filatoarele de la UTA nu primeau nici jumătate din banii lor. Condiţiile de lucru erau foarte bune, era curăţenie, era cald înăuntru pentru că altfel nu funcţionau utilajele de mare precizie. Deci de ce au ieşit tocmai cei de la Orologerie, unde şi multe angajări se realizau pe bază de cunoştinţe personale? Inginerul şef spune că aceşti tineri care lucrau în fabrică aveau colegi care cu un an-doi în urmă intraseră la facultate la Timişoara. După izbucnirea evenimentelor din Timişoara, s-a dat ordin ca studenţii să intre mai repede în vacanţă. Venind acasă s-au întâlnit cu foştii lor colegi de liceu, au povestit ce se întâmplă la Timişoara. Copilul directorului Orologeriei, Contraş, era student la Timişoara, şi se zvonise că şi el dispăruse. Mocnea o revoltă în fabrică, trebuia doar o scânteie. A venit în dimineaţa zilei de 21 decembrie, când s-a întrerupt curentul. Oamenii nu aveau ce face, nu munceau. L-au abordat pe maistrul Onofrei şi i-au spus: „Nenea Onofrei, hai şi tu cu noi!” Fără lozinci, fără cuvinte mari, le-a spus: „După mine, cu cântec – Deşteaptă-te, Române!” – şi au ieşit pe poarta fabricii la ora 7,39. Aşa a început manifestaţia de la Arad. Este, aşadar, un cadru psihologic, care nu va apărea în niciun document oficial. Ca alte noutăţi, în carte apare stenograma audierii şefului Securităţii din Arad şi confesiunea unui ofiţer specialist în lupta antiteroristă, care a făcut după Revoluţie 72 de zile de închisoare, dar a fost eliberat cerându-i-se scuze, pentru că specialiştii în lupta antitero de la Aeroportul Arad nu aveau misiune de reprimare. În final, cartea are un epilog, descrierea agresării mele în anul 1999, când mi s-a furat manuscrisul cărţii mele despre Revoluţie; nici ceasul, nici banii, numai manuscrisul cărţii despre Revoluţie. După aproape zece ani, nici poliţia nu i-a identificat, nu i-a găsit. 

— De unde vocaţia dumneavoastră pentru cercetarea jurnalistică?

— Eu nu am şcoli politice. Eu am terminat Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în 1965, o universitate de elită nu numai a Transilvaniei ci a întregii Românii. În cadrul acestei universităţi, profesorii mi-au deschis apetitul pentru bibliotecă, pentru lectură, pentru cercetarea ştiinţifică, dar şi pentru scris. Ca jurnalist, cronicar al efemerului, mi-am dat seama că multe lucruri din ceea ce scriu vor fi înghiţite de timp şi că pot face şi lucruri mai interesante pentru cultura, spiritualitatea, istoria arădeană – în mod concret segmentul de istorie a presei şi momentul decembrie 1989, care pentru mine şi generaţia mea înseamnă cel mai important moment al vieţii noastre, al celor născuţi după cel de-al doilea război mondial.

— Ce ecou au avut primele două volume pe care le-aţi scris despre Revoluţia din Arad?

— În mod surprinzător au avut un ecou extraordinar de mare. Din prima ediţie au apărut 1800 de exemplare, foarte mult dacă ne gândim la tirajele post-decembriste. Din volumul II, închinat eroilor martiri, 1500 de exemplare. Acum nu se mai găsesc în nicio librărie. Cei care au pus mâna pe aceste cărţi le ţin cu sfinţenie în bibliotecă. Această nouă ediţie, din lipsă de fonduri, am cules-o cu un corp de literă mai mic (de 10, nu de 12, cum se scrie o carte). Ar fi avut 700 de pagini, dar am restrâns-o sub 500. Am fost sponsorizat pentru 200 de exemplare de vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Gavril Buza, care m-a ajutat să scot şi o altă carte care a trecut neobservată în presa locală: Evoluţia şi tipologia presei arădene 1933-2002, în care adun aproape 500 de ziare care au apărut în Arad în limba română, maghiară, sârbă, slovacă, şi un anuar al tuturor ziarelor şi ziariştilor din anul 2002, în Arad. În presă fluctuaţiile de personal sunt foarte mari. Nu avem un dicţionar al ziariştilor arădeni. Suntem foarte dezmembraţi, dezbinaţi, nu există o unitate de breaslă, trecând peste toate problemele financiare, politice, etnice. Eu am reuşit să fac un indice al aproape 300 de ziarişti care există astăzi în presa scrisă şi vorbită din Arad.

— Recent s-a mediatizat faptul că se doreşte mutarea Monumentului Revoluţiei, din faţa Palatului Administrativ. Credeţi că este oportun un astfel de gest?

— În volumul dedicat celor 24 de eroi martiri ai Aradului am abordat şi problema unui monument al Revoluţiei din 1989 la Arad şi am acordat multe pagini şi fotografii momentului ridicării actualului monument, cu toate sacrificiile financiare, în decembrie 1999, pentru construirea acestui monument. Cred că problema aceasta ar merita o dezbatere, pentru că toţi au dreptate: şi cei care vor să ridice monumentul Marii  Uniri, au dreptate şi revoluţionarii. Ar putea coexista şi ambele Monumente. Dar pentru asta este nevoie de voinţă din partea oficialităţilor, a administraţiei locale, să se realizeze nişte dezbateri, la care să fie invitaţi şi membrii Asociaţiei pentru Ridicarea Monumentului Marii Uniri, revoluţionari, arhitecţi, sculptori, care pot gândi ceva frumos pentru Arad. Eu mi-aş dori să avem două monumente reprezentative, cum este Monumentul Libertăţii din Parcul Reconcilierii. Astfel de monumente ar merita Aradul! Problema trebuie gândită din partea tuturor celor implicaţi, să se găsească soluţia cea mai bună pentru Arad, nu pentru o tabără sau alta.

Comentarii (1)

EXCLUSIV ONLINE - Întâlnirea Bara – italieni, în stand by

Loganul de 70.000 euro- afacerea merge mai departe

Cantonamente în aer la UTA

Trei arădeni la Academia de fotbal a lui Hagi

Democrat-liberalii arădeni îşi laudă realizările: secretari de stat în poziţii cheie

ObservaTot

Titlul: Se pare că leul continuă să se devalorizeze în favoarea monedei europene care ne dă bătăi de cap în aceste momente de criză financiară.

Trimite si tu